The Big Deal

a story by Jamie Brindle

illustrations by Anca Sandu

          He started by telling them how they would die. Sometimes, he thought that selling deaths was all his job really was.        

          It was always good to start with the death. That's what the customer was invariably looking for. That's what really sold them. 
          Having described how his client would die, Quince would then go on in a rather matter-of-fact way to explain other notable features of the life he was hawking: childhood joys and traumas (as well as any exceptional neurosis that would result from them), love affairs, major accidents, famous things they would achieve, and so on. He would then finish off by displaying a rather nice rendering depicting a trans-temporal image of the body to be inhabited, tilting in holographic increments through infancy, childhood, adolescence, and so on until, after ninety degrees, to old age and death. 
          He would then look at them levelly and ask them: so? 
          Quince had never lost a client yet. 
           
         He had never lost a client. They always said yes. Not a single time in the whole of his existence - although he existed in a place where there was, technically, no time - not one single time had he even had to offer up a second life for perusal. The Poor Souls always snapped up what he had to give them. 
           
         Quince used to wonder if these Poor Souls were the only type. Certainly they were the only ones he ever came across. They were so empty and pitiful, these Poor Souls, these clients of his, so light. Of course, there was no sight here, just like there was no smell, taste, sound, warmth, cold, or anything else at all, at all, not even any time. And yet, were he asked to describe the Poor Souls, Quince would not have been at a loss for so much as a moment. They were symmetrical without having a shape. They were luminescent without having form or light. They were humble without having a self to humble. But, above all, they floated. Above all, they were light. 
         It came to him one day, as a revelation, that they were Poor Souls not because they were to be pitied, but rather because they were not rich. The Rich Souls - if they actually existed - never came to him. His job was to provide the Poor Souls with a means of gaining weight - he assigned them a life in which they might be forged into something with shape and purpose. Existence here was not a life-affirming experience. Only life was one of those. 

More...

Brain Candy

Imaginile în mişcare au o forţă şi mai mare decât fotografiile. Ele au devenit o prezenţă constanta în lumea noastră.

Televiziunea nu "povesteste", ci construieşte lumi alternative, combinând imagini şi cuvinte, şi bazându-se mai mult pe simţurile nostre vizuale. Impactul psihologic profund pe care imaginile îl au asupra noastră este demonstrat de Dr. Steven Most, care a descoperit că imaginile ne pot "orbi" succint, uneori chiar şi timp de jumătate de secundă. Mecanismele creierului, care de obicei ne ajută să ne concentrăm atenţia, devin "paralizate" in faţă unei imagini şocante, captivante, devenind incapabile să răspundă la alţi stimuli. Studiile asupra percepţiei la copii arată că creierul acestora răspunde mai activ la stimulii audio, iar efectul combinat audio/video, de exemplu in cazul jocurilor video, poate avea un impact distrugător. Studiile recente arată ca stimularea vizuală continuă, de gen media, asupra regiunii cortexului, poate avea efecte profunde asupra creierului în dezvolatare al copilului. Consecinţe ulterioare pot fi deficitul de atenţie, hiperactivitatea, sau chiar comportamente violente.

Unii critici semnalează o altă deficienţă în cultura imaginii este dificultatea interpretării. Lipsa unui cod care ar permite raportarea la un anumit set de valori după care se poate emite o judecată, dar şi atrofierea codului(vorbire), ceea ce va aduce dificultăţi şi în transmiterea zestrei culturale către generaţiile următoare. Stephen nu observă că proliferarea noului limbaj nu se datorează superiorităţii lui faţă de limbajul scris/vorbit, ci pentru că satisface dorinţă noastră de 16 gratificare imediată, iar televiziunea este canalul perfect pentru a ne oferi această gratificare, şi de a prolifera astfel cultură video. În "The rise of the Image, The Fall of the Word", Mitchel Stephans susţine teoria conform căreia imaginea înlocuieşte cuvântul, devenind principalul mijloc de "transport mental", şi îl citează pe Ridly Scott, producător de film: "Filmul este teatrul secolului XX, şi va deveni litereatura secolului XXI". Însă el nu percepe pericolele. Deşi scrisul şi cititul s-au dezvoltat tocmai pentru a deveni o unealtă a maselor, ironia este că literatură se va reîntoarce către elite.

Mutaţia dinspre spaţiul privat spre spaţiul public al televiziunii poate fi perceputata ca un asalt de imagini şi mesaje. Conştienţi că trăim într-o lume a imaginilor, în care oamenii sunt obişnuiţi "să vadă", nu numai "să audă", chiar şi organizatorii de concerte de muzică clasică au încercat introducerea unor secvenţe video în spectacole, însă muzicienii sunt sceptici în privinţa alăturării acestor genuri, temându-se de pericolul de a nu deveni o altfel de "cultură MTV", şi privind acest act ca pe unul de capitulare.